Scris de Robert Serban / robert.serban @ oradetimis.ro la 8 Sep.
Nu doar că n-am ştiut că există o cursă zilnică Timişoara-Cernăuţi şi retur, dar când am ajuns pe aeroportul „Traian Vuia” eram convins că o să fiu singurul pasager spre Cernăuţi: greşisem poarta de îmbarcare şi-mi imaginam, din ce în ce mai turat, cum e să ai un întreg echipaj la dispoziţia ta…
Într-o oră se ajunge la Cernăuţi. Tot cam o oră îţi ia să treci de poliţiştii de frontieră, care parcă citesc fiecare pagină din fiecare paşaport. Apoi, după ce au aflat al cui eşti, unde locuieşti şi pe unde ai mai călătorit, te întreabă de ce ai venit în ţara lor şi dacă ai un loc de… cazare. Dacă răspunzi corect, treci mai departe. Ajungi la vameşi. Care te invită să-ţi deschizi larg bagajul, care îşi bagă ochiul prin rufele tale şi te întreabă câţi bani posezi. Pentru un occidental s-ar putea să fie şocant să audă ce curiozităţi manifestă băieţii cu chipie pe cap, dar pentru un român nu e decât o amintire, cam penibilă, e adevărat, din urmă cu 15-20 de ani, când astfel de întrebări făceau parte din chestionarul fiecărei treceri de frontieră. Şi de la noi la ei, şi de acolo-ncoace.
Urme vechi, foarte vechi şi noutăţi
Urmele fostului URSS nu s-au şters din Cernăuţi, însă cele ale fostului Imperiu Habsburgic sunt mai profunde, vizibile la tot pasul şi definitorii pentru oraş. Aflu că drumurile din piatră cubică, pe care circulă autobuze şi troleibuze foarte vechi (unele de mai bine de-o jumătate de secol), laolaltă cu maşini scumpe, dar şi cu Pobeda, Zil, Moskovici ori Lada, sunt păstrate de pe vremea austriecilor. Sar într-un bătrân autobuz, iar zdruncinăturile trezesc puştanul care mergea, prin anii 80, cu unele cam la fel pe străzile Severinului natal şi îl fac să zâmbească nostalgic. Îmi cumpăr bilet de la taxatoare, preţul e de 1,5 grivna, moneda lor, adică vreo 20 de cenţi. Cam ieftin, nu? De fapt, totul e mult mai ieftin la Cernăuţi decât în Timişoara, deşi cele două oraşe sunt înfrăţite. Diferenţa e că – trebuie să o recunosc cu obiectivitate – Cernăuţiul arată… imperial! Clădirile de secol XVIII şi XIX, care configurează arhitectonic zona centrală şi străzile principale, au fost renovate în 2008, când capitala Bucovinei a împlinit 600 de ani de atestare documentară. „Înnoirea” a zeci şi zeci de clădiri s-a făcut într-un singur an. Fiindcă s-a vrut musai! Şi oraşul Cernăuţi nu are banii oraşului Timişoara, fratele mai mare (în populaţie!) şi mai bogat.
Pas cu pas, puţin câte puţin
Superba clădire a teatrului a fost proiectată de către acelaşi duo de arhitecţi vienezi, celebrii Fellner şi Helmer, care au „desenat” – printre multe alte edificii ce au devenit emblematice pentru Europa Centrală şi de Est – clădirea Palatului Culturii din Timişoara (care astăzi găzduieşte Teatrul Naţional şi Opera Română). Doar că arhitectura celor doi austrieci s-a păstrat la Cernăuţi, pe când la Timişoara a fost updatată, „îngropând” vechea construcţie…
Una dintre destinaţiile la care trebuie ajuns este fosta reşedinţă a mitropoliţilor Bucovinei, care, între timp, a devenit universitate. Biserica din interior funcţionează, iar începând de vineri dimineaţa şi până duminică seara, curtea se umple de miri şi nuntaşi, încât ai impresia că tinerii ies direct de pe băncile facultăţilor, se schimbă în rochii şi costume, apoi, ţuşti!, la cununie. Nu-i de mirare că la intrarea în universitate e afişat cursul valutar: să ştie poporul cum merge darul!
O statuie a lui Eminescu este într-o piaţetă centrală, peste drum de cinematograf, pe strada care leagă fostul palat al mitropoliei ortodoxe de kilometru O al oraşului. La picioarele poetului, un buchet de flori.
Am trecut, apoi, pe strada Kobylianska, corsoul Cernăuţiului. Şi aici toate clădirile arătau ca scoase din cutie. Iar strada are cam o jumătate de kilometru lungime… Am urcat pe o alee ce dă în strada Mare, Holovna, ca să văd catedrala. Frumoasă pe interior, dar vopsită într-un roz-bombon atât de strident pe dinafară, încât mi-am mai făcut încă trei cruci la ieşire. Am mers şi la Palatul Românilor, care e situat peste drum de primărie, adică foarte central. Acolo îşi are sediul Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”, iar seara, când am ajuns împreună cu prietenul şi scriitorul Grigore Chiper, din Chişinău, chiar era mişcare: se pregătea, pentru duminică, o dublă lansare de carte.
Cum se trasează un meridian
Dar ce-am căutat în urbea întemeiată în 1408? Am participat, ca invitat, la ediţia a II-a a Festivalului Internaţional de Poezie „Meridian Czernowitz” (Czernowitz e transcrierea în germană a lui Chernivtsi, adică a lui Cernăuţi), festival organizat cu scopul declarat de a (re)introduce oraşul pe harta culturală europeană şi în circuitele de interes turistic ale continentului. Evenimentul nu s-a rezumat doar la lecturile de poezie ale scriitorilor invitaţi (şi au fost poeţi din Elveţia, Germania, Franţa, Austria, Israel, Rusia, Bielorusia, Moldova, România şi Ucraina), ci au fost numeroase şi diverse: vernisaje de sculptură, fotografie, pictură, concerte ale unor trupe şi solişti, spectacole sincretice, spectacole de teatru, proiecţii de film, de videopoeme etc. Serioasele desfăşurări de… trupe culturale, de la actori şi muzicieni, până la regizori de film şi artişti vizuali, au strâns – în diferite locuri din oraş – de la câteva zeci, până la câteva mii de oameni. Era festival, iar asta se vedea cam peste tot, căci evenimentul era foarte bine “afişat”. Lumea de acolo are apetit cultural, are curiozitate intelectuală, are chef să privească, să asculte, să simtă, chiar dacă nu înţelege întotdeauna. Mai ales când se citesc poezii în alte limbi… Îmi propusesem să scriu doar câteva rânduri şi să las pozele pe care le-am făcut (o parte chiar din turnul primăriei!) să vorbească. Dar Cernăuţiul chiar e un oraş de poveste. De una mult mai lungă. Cât un meridian!
